Neiubirea de sine, neiubirea propriului destin (soartă), precum și dorința de a nu mai trai, sunt foarte periculoase. Acest program este invizibil, este greu de conștientizat și de evaluat corect. El poate lua forma pierderii sensului vieții, a pierderii credinței și a speranței, al dezamăgirii față de cel apropiat și față de sine, a pasivității lăuntrice totale și a nedorinței de a face orice ar fi, a renunțării la vise și la dorințele înalte. “Dacă omul gandeste rău despre propriul viitor, aceasta este deja o sinucidere lentă.” Acest mecanism a fost remarcat de mulți psihologi, care au început cu toții să ne sfătuiască contrariul. Adică ceva de genul: “Trebuie să vorbiți și să gândiți despre viitorul dumneavoastră numai de bine. Trebuie să visați la un viitor frumos. Trebuie să repetați în permanență că totul va fi în ordine și că toate dorințele vi se vor împlini.” Dar când la mine veneau pacienți și mă întrebau dacă pot face așa, eu doar ridicam din umeri. Și le spuneam că în asta văd aceeași distrugere a viitorului. Mai târziu am înțeles că nu poți tăia iubirea în două. Cel care speră să vadă în viitor numai bine și nu îl capătă, va vedea în viitor numai rău. Fiindcă noi nu trebuie să aspirăm către viitor, ci către iubire, iar ea este alcătuită din durere și bucurie, simultan. De aceea, trebuie să credem în sentimentele noastre care ne fac să visăm la ceva și să aspirăm spre acel ceva, dar trebuie să înțelegem că în viitor, nu vom avea numai bucurie, ci și durere. Și asta este absolut normal. Dacă omul se închină numai la emoțiile pozitive, dacă idolatrizează fericirea și plăcerea, atunci sufletul lui imediat se contopește cu obiectul plăcerii și dorește să îl facă etern. Când iluziile noastre eșuează, tocmai atunci apare pierderea sensului vieții, dezamăgirea de tot, renunțarea la orice acțiuni sau încercări și moartea lentă. Trebuie să iubești omul drag, dar nu trebuie să te închini în fața lui și să depinzi lăuntric de el. Poți să te închini numai lui Dumnezeu. Cu cât mai puternic se contopește sufletul nostru cu sufletul celuilalt, cu atât mai repede uităm de Dumnezeu și cu atât mai dureros acceptăm privarea de fericire și plăcere. Amintiți-vă de spusele lui Cristos: " Și dușmanii omului sunt casnicii lui". Cea mai mare durere ne-o poate pricinui cel pe care îl iubim cel mai mult. Pierzând aspirația către Dumnezeu, noi cădem în starea în care durerea de la omul iubit devine insuportabilă. Noi încetăm să înțelegem că această durere este purificarea sufletului nostru și reîntoarcerea la iubirea Divină. Nedorind să acceptăm această durere ca pe o salvare, noi începem să fim geloși, ofensați, să condamnăm, iar pe urmă cădem în apatie și nu mai vrem să trăim. Iar această stare interioară o transmitem și urmașilor noștri.

Sursa:
S N Lazarev
Go [here] for the English version of this page.