Dumnezeu ne oferă întotdeauna exact ceea ce avem noi nevoie. [Ceea ce ni se întâmplă este un test trimis (sau permis să ni se întâmple) de Sus.] Nu acceptăm testele trimise de Sus când punem mai întâi bunăstarea corpului sau a spiritului nostru. Când înțelegem că orice încercare trimisă în calea noastră înseamnă o purificare a sufletului, o purificare a iubirii noastre (divine), atunci testele date acționează pentru binele nostru superior. Când un om se luptă cu Cel de sus, energia Divină nu-i oferă sănătate, ci o boală.

Tot ceea ce ni se întâmplă ne este dat de Sus și are o valoare umană ridicată. Nicio situație nu este împotriva noastră, ci pentru noi. Fiecare situație este bună pentru sufletul nostru. Prin urmare, dacă am început să avem necazuri și nenorociri, nu avem dreptul să ne supărăm pe soarta noastră. Supărările care ni se întâmplă sunt semne ale problemelor pe care le avem cu sufletul nostru. Ceea ce înseamnă că trebuie să aducem armonia în suflet.

Prima dintre cele Zece Porunci vorbește despre dragoste pentru Dumnezeu. A doua spune că nu avem voie să ne închinăm idolilor. În a treia poruncă, este respectul pentru Creator.

Cercetând mai serios conștientul și subconștientul, am fost surprins să constat că orice ființă umană are două niveluri de agresivitate: cea externă, în funcție de mediu (o persoană s-a supărat, a simțit o nemulțumire sau o supărare și agresiunea a trecut), și cea internă, în subconștientul lor. La acest nivel, agresivitatea provine din conștient și dacă reușește să pătrundă în subconștient, atunci poate rămâne acolo mulți ani, chiar și zeci de ani. Agresiunea subconștientă se poate acumula deoarece, spre deosebire de conștient, subconștientul, fiind asociat cu câmpul [auric și karmic], nu uită nimic. Agresiunea care a pătruns în subconștient nu merge nicăieri. Rămâne în subconștient, crește și duce la cele mai grave boli, probleme și nenorociri. Această agresiune iese din noi tocmai prin boală, suferință și necaz, prin iertare, pocăință și rugăciune, fie prin forță, fie în mod voluntar.

Atașamentul reprezintă închinarea la plăceri, la satisfacții. Înainte de apariția atașamentului, cineva începe să refuze să accepte voința divină. Și înainte de aceasta, acel cineva pierde sentimentul unității cu Dumnezeu, sentimentul prezenței Sale întotdeauna și în toate. Dacă nu aspirăm la Dumnezeu, nu ascultăm de prima poruncă, atunci încalcăm a doua poruncă; mai întâi încep să se închine oamenilor apropiați, iar mai târziu își adoră propriile instincte animalice, dorințele, visele, fericirea și viața. Cu cât oamenii se închină mai mult și se atașează mai mult de (relațiile dintre) ei, cu atât caracterul lor devine mai rău și crește mai mare agresivitatea lor; la început interiorul, subconștientul, iar mai târziu, externul. Bolile și nenorocirile sunt doar două dintre modalitățile de a scoate pe cineva din starea lor păcătoasă; ele sunt un ajutor și sprijin trimis de Sus.  

Sursa:
S N Lazarev
Go [here] for the English version of this page.